«CAP SI PAJURû ÎN POEZIE
Nicolae Tudor a fost, pânã acum, poet prin ricoseu – ca sã zic
asa, în sensul cã profesorul de liceu, dorind sã fugã de contingent,
sã scape de servituþile didactice, ori sã-si imagineze o existentã
mai bogatã în sens concret – poezia era mereu pentru el prima
alegere si rãmânea punctul de fugã.
Înainte de 1989 a publicat mult prin reviste literare, ceremonialul
ajungerii acolo, apoi al asteptãrii, al renuntãrii sau adaosului
– toate acestea fãcând parte din creatie, adicã absorbindu-l
uneori în egalã mãsurã cu munca la un poem, astfel cã, dacã-l
întâlneai printr-o redacþie sau îi gãseai plicul cu poezii în teancul
postei, aveai aceeasi bucurie: stia sã cearã ca si când n-ar cere,
sã existe ca o obligatie, ca un imperativ chiar.
Un singur volum de versuri a putut sã scoatã în acel climat:
Poemele verii, în 1975 – si poate cã titlul spune ceva despre acest
dar al asteptãrii, al rãbdãrii poetului. În anii nostri si-a adunat în
cãrti mai ales studiile si eseurile, aceastã eternã panoplie a asteptãrii
creatiei proprii (Iubirea ca salvare de timp – 2002;
Vremelnicie si permanentã – 2003; Iubirea, un nimb primit
prea târziu – 2005), acest ceremonial al comunicãrii, care pe vremuri
îi servea drept carte de vizitã, cum spuneam, prin redactii.
Nicolae Tudor stã de vorbã cu clasicii prin cãrtile numeroase
si „dese” care s-au scris despre ei, este, adicã, informat si „înarmat
pânã-n dinti” ºi nu face paradã de eruditie, ci chiar porneste
în campanii de recucerire a lor, de salvare si impunere. Este o
constantã a intelectualului român implicat în educaþie, a profesorului
de liceu mai ales, constantã care, de la Pompiliu
Constantinescu încoace sã zicem, face sistem si adevãratã categorie
a creatiei. S-a vorbit chiar de nobila misiune a „criticilor
liceeni”, aceea de a reexamina anual clasicii. Fiind mai aproape
de tineretul mereu în emergenþã, ei devin novatori prin forta
lucrurilor, trebuind sã inoveze mereu, sã inventeze, sã reformuleze;
ei sunt si îndrãzneti si bine calculati – dar înainte de toate
sunt în iuresul ideilor, viata îi implicã si trebuie sã-i rãspundã cu
marca personalitãþii.
Nicolae Tudor a scãpat din acest iures al ideilor în câteva
rânduri, cu volumul elegant de poeme Somnul de aur (editura
DU Style – 2000), apoi cu alt volum remarcabil de poezii:
Creanga de mãslin (editura Arefeanã – 2004) – si acum, cu
acesta, intitulat cu tâlc Ca o monedã romanã. Poemele sale pot
fi citite si în galopul gândului, culegând imagini ori metafore ce
sar din text singure, dar, când stii cine este omul care scrie, când
ai alãturi opera sa teoreticã, întelegi cã o simplã citire nu le
miscã din loc sau le rãmâne indiferentã, au nevoie de legãturã
interioarã, de urmãrire a firului constructiv. Întelegi repede cã în
volumul de fatã ai de-a face cu un program pe care ti-l anunþã
chiar titlul: asa cum o monedã are cap si pajurã, cum se zice, sau
avers si revers, tot astfel poemele adunate în acest volum vor fi
„efigii” ale eului liric, placate peste marca poeziei în general. La
Carte scrie: „Dati Cezarului ce e al Cezarului”, cu sensul cã
banii cu efigia cutãrui împãrat trebuie sã se întoarcã la el, sunt ai
lui, el i-a fãurit ca sã adune cu ei de prin lume ce i se cuvine.
Reversul este tot la Iisus Hristos, care zice continuu: „Ia-ti
crucea si urmeazã-mã”. Patima proprie, pajura, eul liric – se vor
cãuta, asadar, dedesubt, în reversul medaliei / poemului.
Vom recunoaste cã poetul aduce multe daruri limbii si literaturii
române, undeva se vede pe sine însusi ca un sacerdot:
„Doamne, m-ai risipit printre frunze / Sã le-nvãt prea devreme
neastâmpãrul, / Preot al verbului în togã albã, / Îngenunchiat în
dor, nomad la fântânã, / Când licuricii descântã verdele amar al
sevelor / Cu untdelemnul ridicat din morti! // Sã-nvãt ierburile
prea devreme neastâmpãrul, / Doamne, m-ai rãtãcit printre
lucruri…” Aceastã risipire este, însã, una cu rost de vreme ce
frunzele / lucrurile protejeazã, sunt ele însele îndelung rãbdãtoare
si trec fiinta peste rãstristi. Este nevoie, parcã, de o reificare
a lumii, de o trecere a frunzei în lucru, pentru ca poetul sã
se înteleagã, sã-si descopere aceastã conditie de preot supus
patimii, dorului, setei; un adevãrat discurs despre conditia umanã.
Demonstratia este foarte strânsã, iar poezia îi oferã cugetãtorului
uneltele ideale pentru mentinerea în indecis.
Nicolae Tudor nu se încifreazã / descifreazã în poezie, ci se
regãseste în ea ca individ esentialmente dilematic. Citesc aceastã
strofã din poemul care dã titlul volumului: „Mestecenii albi sprijinã
sufletul verii, / Umbra genelor tale de crizantemã a sudului,
/ Orasul acela dãruit cu pulbere de stele, / Timpul când copiii
încearcã nucile verzi / Cu flacãra gurii.” Este, în fond, o însiruire
de locuri comune – cel mai important fiind (rãmânând) ritmul ce
reia „Sara pe deal” de Eminescu, ai zice cã autorul „este monedã”
în consens cu textele slefuite în memoria colectivã. În aceastã
tesãturã, însã, nãvãleste dintr-o datã gustul iodat al nucii
necoapte ce dã foc gurii fragede. Fructele verii sunt neasezate în
general, coapte în pripã ori sugerând coacerea, înselãtoare;
Nicolae Tudor aduce ce este al sãu peste lumea cultural-poeticã
pe care o evocã, se integreazã în aceastã lume; ca poet, smulge
poeziei dreptul de a-i fi preot, îsi afirmã vocea inconfundabilã.
Acest inconfundabil Nicolae Tudor este un poet al naturii, dar
al unei naturi active, contradictorii oarecum, prinsã într-o luptã
între pãrtile componente, ce o face sã trãiascã în sine, indiferentã
fatã de om, sau supunându-si omul. Banalele flori de gheatã din
ferestri, de pildã: „Triste ramuri / Din nãframa diminetii / Apãsarea
gri a cetii / V-a încondeiat pe geamuri” – iar sentimentele
sunt, parcã, materiale si duble, vegheate dintr-un împrejur sacru:
„… Ne chemam cu nume de plante, ori de stele, / si plângeam în
somn, mângâiati de icoane. / Nu mai stiu când ai înflorit, / si doar
ti-am alinat mireasma, / si mi-am ritmat silabele searã de searã /
În albele tale petale, bãnuind cântecul.”
Sinesteziile sunt la ele acasã în acest univers unde, iatã, a
înflori este egal cu a începe cântecul. Registrul autoironic recepteazã
cel mai bine acest dublu bine temperat al atentiei.
Femeia iubitã, de pildã, este ea însãsi creatoare, întrucât inspirã
si sustine creatia – dar rãmâne mai degrabã proiectie în imaginatie
a muzei reale, ca în acest poem emblematic, unul dintre
cele mai expresive din volum, demn de o antologie a descendentelor
Beatricei: „Ca doi aezi ne întâlneam pe stradã / Sub
flori de-april, ori sub nuntiri de stele / Îmi întindeai grãbitã un
brat ca de zãpadã, / Eu un buchet suav de poezele… //
Mergeam încet (nu ne tineam de mânã): / Eu ’nalt, timid îngândurat,
/ Tu limpede ca dorul în românã / Cu pãrul lung, (la
spate retezat...) // Ca doi aezi noi ne plimbam sub astri, /
Aerieni si tristi, suavi si fãrã leacuri, / Când m-a oprit uimirea
din ochii tãi albastri / Sã rãstignesc o clipã venind de peste
veacuri.” Observati aceastã prindere de brat oarecum reflexã,
fãrã þinere de mânã însã – si, desigur, se retine versul final cu
marea sa concentrare ideaticã, dar care spune, în fond, cã viata
bate poezia, ca sã zicem asa, cã poetul uitã de „poezele” în fata
revelatiei „clipei”, cã alege sã trãiascã. Autoironicã este,
desigur, cãderea din horatianism – în hedonism ipotetic.
Sensul adânc meditativ al poeziei lui Nicolae Tudor depãseste
orice posibilã discutie pe tema curentelor poetice la modã.
Desigur, un neomodernist prin situare în fluxul ideatic al momentului
– dar înainte de toate un poeta doctus ce stã în dialog cu
marea poezie a lumii, cãreia doreste sã i se adauge – din afarã, dar
si dinãuntru…
Prof. univ. dr. Nicolae Georgescu
