CRITICA LITERARÃ DESPRE POEMELE LUI NICOLAE TUDOR

Vol. „Poemele verii” (1975)

*

Nicolae Tudor e un sentimental care încearcă să-şi valorifice surplusul afectiv poetizându-l în formule con­sacrate şi stabile. Obsesia sinesteziilor de tot felul spune ceva despre temperamentul poetului, melan­colic şi cu­minte în izbucniri, până la timidităţi. Factura erotică a majorităţii poeziilor nu trebuie să ne înşele; dragostea e aici mai mult un mijloc de a disciplina afec­tele, iar obiectul ei aproape că nu interesează, într-atât apare de palid şi de fără substanţă. Pe de altă parte, educaţia poetică preponderent clasică îngăduie autorului să simpatizeze, conform structurii sale, cu expresia calofilă, semantic vorbind frumoasă, curăţată de im­purităţi, poetizantă. (Laurenţiu Ulici, „Prima verba” în „România literară” – iulie 1975)

*

POEMELE… îmbină nostalgia evocării timpurilor juvenile cu extazul naturist în faţa edenului floral: liliac mov, virgine roze, blânde gladiole, palizi crini – totul sub „raze obosite de lumină”  […].

„O senzualitate nestăpânită pare a fi sursa acestor înclinaţii lirice, temperată de poza melancolică, de viziunile infantile, naive […]

Ceea ce farmecă în poezia lui Nicolae Tudor este gestul uşor desuet, versul graţios şi muzical. (Mihai Dinu Gheorghiu – „Nostalgia evocării” în Convorbiri literare – 1975).

*

„POEMELE reprezintă, într-un fel, oglinda unui senzitiv încărcat de inocenţă şi traversat de fiori de candoare. Până la un punct, e chiar o biografie elegiacă a unui suflet iradiat de întâiele raze erotice […]

În paradisul alecsandrin, miracolul este simţit acustic prin pupilele dilatate. Fiinţa gingaşă, în amiaza fluidă, şi-a uitat deschis «palatul de cleştar».

O nostalgie luminoasă vine de undeva […].

În transfuzii florale, melancolia vitalizează nervii, acor­dându-i la o muzică preclasică, de clavecin, prevestind «gerul nopţii greu din sânge». Chipul adorat imită mers de astru, pe un cer interior în care se arată „luna-roză” şi „crinul-soare”: simbolurile unui cuplu. Spaima intrării în altă vârstă, pierderea de sine invocă umbra mamei (de dincolo) întoarsă cu faţa spre sorginte. Prin aburii celeşti, o confundă cu maica din «Mioriţa»

Oasele topite în adâncuri au un grai al lor. Discret, poetul se întoarce la vatra iniţială… (Horia Zilieru, ,,Invitaţie senti­mentală” la Poemele verii – 1975).

*

Vol. „Somnul de aur“ (Ed. DU Style – 2000)

POEZIA CA IDOL

Versuri înfăşurate în melopee şi toropeală, cu sim­boluri repetate în cadenţe macedonskiene, orizonturi largi, în care stările de suflet sunt mai mult presimţiri şi frumuseţi inexplicabile, astfel sună la o primă lectură poezia scrisă de Nicolae Tudor. Pete  mari de culoare, flori cu parfumul ameţitor, „roze’, „crini’, dar şi „sângele voinicului” sunt evocate mereu în peisaje vegetale simbolice, ori naturi moarte de o studiată alcătuire. Şi totuşi senzaţia ultimă este de vag, de transparent, de inaccesibil, de ţară pierdută a copi­lă­riei, a sufletului, a gândului. Poezia se cuibăreşte într-un loc tainic, undeva intr-un vis al somnului de aur, ea este teatrală, din timiditate şi discontinuitate. Poetul nu foloseşte cuvintele ca în vorbirea cotidiană. El le pro­nunţă mereu dintr-un alt cerc magic. Poezia este pentru Nicolae Tudor acel altceva, acel altundeva, acel altfel, transfigurarea, traseul unei călătorii imaginare nu numai a cuvintelor, a silabelor, sau a sunetelor, ci a scenografiilor miraculoase.

Somnul de aur reprezintă o dublă convertire şi metamorfoză a realului şi biografiei. O dată dinspre veghe spre vis şi altă dată dinspre ţinuta de lucru spre aceea de sărbătoare, de ritual bogat împodobit.

Într-o lume a prozei, a manifestelor artistice minimale, în care demitizarea e afişată drept cea mai la modă reclamă de sine, Nicolae Tudor mai face din poezie un idol, o rugăciune în canon de madrigal sau de rondel, o obsedantă monadă:

„Am ars alb, ca o greşeală de crin, / Fără polenuri azi orele sânger / Gura-mi cere puţin câte puţin, / Sărutul tău cu adieri de înger./ …Floare de câmp, ocolită monadă, / Trecută din fân în cunună / Prin oase-mi curgi cu fiori de zăpadă / Şi-n orbite creşti lacrimi de lună ! („Monada”)

Poetul e un trubadur exilat în lumea modernă, în căutarea timpului pierdut. El nu ocoleşte ceea ce ţine de lamento, de idilă sau romanţă.

Deşi există şi o vocaţie ironică şi parodică a autorului, precum în acea replică admirabilă, dată lui Marin Sorescu, Dacă nu cer prea mult, integral  citabilă.

Doina Uricariu, prefaţă la volumul „Somnul de aur” – 2000

FECIOARE ÎN NEVROZE

Un poet ca Nicolae Tudor nu se lasă uşor impresionat de tumultul vieţii moderne. Cu graţie şi fără efort, profesorul de română se zăvorăşte „în grădină”, unde petrece de minune intonând sonete macedonskiene printre crinii şi gladiolele lui Anghel.

Este, însă, autorul un oniric şi un senzual sau nu? Oricât de tari pot fi parfumurile „clavecinelor de petale” şi de răscolitoare „himericele fanfare” ale „orgiei de culori”, persistă impresia că poetul nu-şi pierde nici un moment luciditatea ;luciditatea cu care îşi construieşte, elegant de altfel, sinesteziile. Sinestezicul este, aşadar, punctul forte al travaliului poetic şi, sub tensiunea îngemănării, lui Nicolae Tudor „cai de apocalips îi aleargă prin tâmple”. Un suflu poetic atât de gingaş trebuie menajat, însă muza nu-şi poate permite senzaţii prea tari. La fel îndrăgostirea suferă şi ea de fragilităţi simboliste. In consecinţă, jumătăţile androginice se apropie temătoare „ca doi aezi” ce „se pierd sub aştri / Aerieni şi trişti, suavi şi fără leacuri”.

Melancolia, de cea mai bună factură petrarchizantă, este sporită obsesiv cu ajutorul simbolului floral. Cât priveşte iubirea, în poeme răzbate mai degrabă ecoul ei: „petale strivite în dor mai  sângeră încă”.

În refrenul poetic mai intră şi astralul conjugat cu angelicul. Dacă „în suflet  e o toamnă în declin”, şi trecutul „moare în clavecin”, atunci pe cer e o roire de „cocori întârziaţi – / Sâmburi într-un cer cu flori de seară.” Se conturează, astfel, o deplasare contra­punctivă a verticalei prerafaelite pe orizontala lilială. Sus, în tării, eul poetic trăieşte „aventura cocorilor”, iar jos, „printre lucruri”, se îmbată de harfele cu „romantice strune”.

Dimensionalitatea acestei poezii va fi îmbogăţită de pespectiva temporală, ca de o a patra dimensiune. În­trucât numai cel ce reneagă spaţiul poate „urca şi-alu­neca în ritmul doinei” către „femeile din romane, femei legendare”. Departe, în veacul de aur, poetul imun la prezent are şansa de a întări „îngeri cu braţul gol şi prea lung, / Madone cu obrazul oval şi palid”. Inedita „time-machine” este una livrească, iar în carlinga ei se pătrunde cu reverenţă adâncă faţă de „poezia acelor bărbaţi / Frumoşi ca nişte medalii de bronz”. Şi iată cum piano-pianissimo, descoperim şi o componentă virilă inedită a acestui lirism cu „accese hinduse”. Intimidaţi, receptăm şi autoportretul final realist, curajos, în rond-bosse: „… Sunt cel mai dur apostol, / Şi încerc în dinţi poemele, / Ca pe un ban de aur veritabil…”

Felix Nicolau – în „Literatorul”, nr. 24-28 din  2001

PENDULÂND, CU GRAÞIE, ÎNTRE REAL ŞI IMAGINAR

Apărut, în condiţii grafice de excepţie, la Editura „Du Style” din grupul editorial „Universalia”, volumul de poezii „Somnul de aur” de poetul Nicolae Tudor vine ºi confirmă, după un sfert de veac (1975), debutul editorial cu „Poemele verii”, un talent care, încă de la intrarea in arenă, dovedea că are ceva de spus.

Nu întâmplător, domnul Nicolae Tudor a atras atenţia regretatului critic Laurenţiu Ulici care, în câteva volume intitulate „Prima verba” a înfăptuit o radio­grafie de mare sensi­bilitate a debuturilor literare din deceniul opt, demonstrând că poezia română are nu numai trecut, ci şi viitor prin  cei care, cu timiditate firească a primilor paşi, se încumetau să bată la porţile consacrării.

„Nicolae Tudor – afirmă criticul amintit mai sus – e un sentimental care încearcă să-ºi valorifice surplusul afectiv poetizându-l în formule consacrate şi stabile. Obsesia sineste­ziilor de tot felul spune ceva despre temperamentul poetului melancolic şi cuminte, în izbucniri până la timidităţi”.

Mărturisesc la rându-mi, bucuria de a fi întâlnit parcurgându-i poeziile din foarte cochetul volum, care mi-a fost recent oferit, un poet care-şi caută corespondenţe în tot ceea ce îl înconjoară pentru a se autodefini ca oglindă în care reflectă, dar şi care îl reflectă pentru a intra în relaţie cu universul.

„Sunt cel mai blând apostol / Al limbii neamului!”… afirmă Nicolae Tudor în poezia „Autoportret în peniţă”, convingându-ne că îşi cunoaşte profund îndatoririle faţă de limba în care îşi creează opera şi care, la rându-i, îi va fixa, sub pecete de etern, un loc printre cei care „încărunţind între cuvinte” le aleg doar pe cele care „exprimă adevărul”. Finalul acestei poezii este elocvent pentru exigenţa cu care acesta îşi creează opera „Sunt cel mai dur apostol, / Şi încerc în dinţi poemele, / Ca pe un ban de aur veritabil…”

Odată edificaţi asupra crezului poetic al autorului, în sensul asumării adevărului vieţii ca punct de pornire spre constituirea adevărului artistic, să ne oprim luând ca repere câteva titluri din poeziile cuprinse în volum, pentru a ne referi la mesajul pe care poetul doreºte să ni-l facă cunoscut nouă, cititorilor săi.

Conştientizând că „În cântec bate legănarea mării”, poetul Nicolae Tudor cutreieră prin „Somnul de aur”, „Mereu rănit de dor” şi risipă, aplecându-se ca o „Floare târzie”, să aline cu  „Prea sfânt polen”, atât de iubitele de el, „Femei ale verii”.

„La margine de vis”,  „printre garoafe şi raze de mirt”, „Bănuind cântecul”, Nicolae Tudor este un trubadur exilat în lumea modernă, unde caută cu disperare timpul pierdut. Nu doar de el, ci şi de cei care-i sunt atât de dragi… „Ţara copilăriei”, în pofida miresmelor vegetale pe care i le evocă până a le simţi înfiorându-i  nările (roze, crini, ierburi), rămâne una pierdută pentru totdeauna, păzită straşnic de „Câinii umbrei”, „Lăsându-ne un semn” sub „Apăsarea gri a ceţii”, ce ne învăluie parcă din toate cele patru zări.

Nu pot să nu fiu de acord cu distinsa poetă Doina Uricariu care, fără a intra în detaliu, intuieşte nota definitorie a scrisului poetului Nicolae Tudor, aşa cum ni se înfăţişează ea în volumul la care ne referim. Este vorba despre

 „O dublă convertire şi metamorfoză a realului şi biografiei. O dată dinspre veghe spre vis şi ală dată dinspre ţinuta de lucru spre aceea de sărbătoare, ritual bogat împodobit”.

Pendulând cu graţie între real şi imaginar, pe întreg portativul de stări sufleteşti ale omului creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, iubindu-şi aproapele, dar şi natura în infinitele ei ipostaze de existenţă, poetul Nicolae Tudor ne oferă prin cartea sa „Somnul de aur”, certitudinea că ne aflăm în faţa unui creator liric deosebit de sensibil, capabil în orice moment de surprize plăcute, pe care le aşteptăm cu bucurie, convinşi că, de la o carte la alta, acesta îşi asigură un loc peren în poezia românească nu numai prezentă, ci şi viitoare.

Geo Călugăru – în „Dimineaţa”, 30 aug. 2002

SOMNUL DE AUR

În această lume, „o floare de câmp, ocolită monadă” suspină în tăcere şi fură din fermecata grădină a unui suflet trist un volum de poezii. „Somnul de aur” este titlul cărţii apărute de curând la Editura „DU Style”, iar sufletul trist despre care vă vorbeam este al poetului Nicolae Tudor.

„Un naufragiat  în mistere”, aşa cum se autocaracterizează în poemul „Floare rănită”, care încearcă „în dinţi poemele, / ca pe-un ban de aur veritabil” – acesta fiind un fragment dintr-un „autoportret în peniţă”. Aflat la cea de-a doua apariţie editorială – debutul producându-se cu mai multă vreme în urmă, în 1975,  prin volumul  „Poemele verii”, Nicolae Tudor pare a fi un iremediabil şi melancolic sentimental. Versurile sale ne dezvăluie, pas cu pas, prezenţa unui eu profund tragic, cu suferinţe şi deznădejdi, cu nostalgii şi amintiri şi cu o stranie senzaţie de inutilitate a căutării vreunei fericiri în prezent. Ca şi cum toată frumuseţea de pe pământ, sublimul în întregul lui ar fi irevocabil pierdute, irosite, ca şi cum, o dată cu fiecare poem scris, ar pierde ceva din făptura sa, fără a se gândi vreo clipă că, poate, singurul farmec al trecutului este că a trecut. Nicolae Tudor se hrăneşte din amintiri, din vise, singurele capabile să-i facă sufletul să vibreze, singurele trăiri puternice valabile – în ultimă instanţă. Şi tot ele sunt cele care îl smulg din ghearele prezentului la fel de trist sau poate mult mai trist. „Mă ascund în păduri de mistere…/ La ceasul de rugă, cu obrazul pe roze, / Sorb dintr-un nour polenul de vise” – scrie în poezia „ Drumul robilor”.

Starea transmisă de asemenea versuri este misterioasă şi sumbră. Simţim durerea din sufletul poetului, aşa cum „plasma oaselor ne doare /când ne străbate-n toamnă palid soare.” Nicolae Tudor este într-o permanentă căutare a timpului pierdut. Şi această căutare este controlată de o conştiinţă trează care-i spune mereu: „În suflet e o toamnă în declin”, cu toate că „Somnul de aur o vară în mine îngână”.

Dar  iubirea, şi numai ea, poate căpăta forme eterne. Cel puţin, aşa cum o percepe eul liric al poetului. „În joc de-oglinzi iubirea se răsfrânge  / Într-un trecut murind în clavecin…” – sunt versuri din poemul „Ritual”. Dragostea nu încetează niciodată, e în afara timpului, n-are început, sfârşit şi nici viitor. Doar nostalgia ei poate avea. Nostalgia iubirilor trecute, pierdute, visate. Iubirea însă depăşeşte sferele senzoriale, făcându-şi loc în absolut. Dragostea şi erotismul par a fi singurele şanse de recuperare a sublimului de odinioară: „Ca doi aezi ne întâlneam pe stradă / Sub flori de-april, ori sub nuntiri de  stele / Îmi întindeai grăbită un braţ ca de zăpadă, / Eu un buchet suav de poezele…”

Acum, după ce „anii au trecut în cercuri logodite”, după ce eul liric a ars „alb, ca o greşeală de crin”, tot ce rămâne de dorit, de visat, de tânjit ar fi „asfinţitul florii din priviri”, sau „sărutarea amară a târziului”, sau „asfinţiturile de liliac sălbatic” din ochii iubitei, sau Sărutul ei „cu adieri de înger”, „crepusculul verii” sau „miresmele de pelin care ardeau în câmp / în ritual de scaldă şi amor.”

Aşadar, un univers liric bântuit de nostalgii şi de melancolii, presărat pe alocuri cu versuri vioaie şi ghiduşe, care produc o rupere de ritm benefică pentru cititorii care vor zâmbi complice, ca în poezia „Idilă”: „Colo-n vale, la cabană, / Lacul adânceşte piscul. / Am acolo codană, / Iar când luna-şi stinge discul, / Colo-n vale, la cabană…” Cartea lui Nicolae Tudor vă oferă nişte „fulgi de zăpadă”, care „în ramuri de noapte amară sporesc / copilărosul mugur de baladă.”

Dana Pitrop – emisiunea „Tentaţii culturale”,

Radio România Cultural, 25.01.2001

SENSIBILITATE  ŞI CULTURÃ

Un poet de o factură aparte, extrem de sever cu producţia sa lirică, este Nicolae Tudor.

Într-o perioadă literară dominată, ca să nu spun „terorizată”, de furia iconoclastă şi demitizantă, de joasă ţinută intelectuală a unor” flăcăi tomnatici” optzecişti, cu admiratorii şi imitatorii lor imberbi de după ’90, autorul volumului de versuri, cu un titlu somptuos, parcă „fin de siècle” Somnul de aur  (Editura Du Style, 2000) practică à rebours, chiar cu o notă ostentativ-ironică, un discurs poetic structurat şi articulat în toate încheieturile sale.

Laurenţiu Ulici şi Doina Uricariu, în caracterizările pe care le fac acestui tip de poezie, au vorbit despre „ poetizare”, – nu aş fi de acord cu un astfel de termen discret minimalizant – despre „teatralitatea” menită să ascundă un sentimental timid, în sfârşit de „cadenţe macedonskiene” şi de linia clasicizantă. Formulări mai mult sau mai puţin adevărate, ca orice apreciere critică de altfel, mai mult sau mai puţin inspirate, cum este aceea a lui Laurenţiu Ulici de „poetizare”. Nu, Nicolae Tudor nu poetizează: el şi-a făcut un stil  şi nu „du style”, din perceperea prin „refracţia” culturii poetice atât a stărilor interioare, cât şi a evenimentului exterior, biografic. Iar dacă ar fi să decelez o paradigmă poetică structurată, matricială în afară de aceea a „ cadenţelor macedonskiene” (uneori), prin care, probabil, Doina Uricariu înţelegea o amprentă parnasian-estetizantă, aceasta nu ar putea fi decât lirica lui Blaga din perioada târzie a Verii de noiembrie şi a Cântecului inorogului, în care fondul grav este filtrat şi distilat în alcoolurile unei melancolii ori tristeţi senine, dar nu este în nici un caz absent: „Somnul de aur o vară în mine îngână/ Ecoul când pleacă în lume măicuţa bătrână, / Ritmuri străvechi împletindu-mi în brâul de lână”. Şi tot ca la Blaga, dar într-o manieră proprie, uşor preţioasă, motivele folclorice şi reminiscenţele mitice sunt stilizate şi încastrate în imagini poetice memorabile: „Cu gura mea pură sorb untdelemnul luminii/ Şi-n litanii, sub tâmplă ºi coastă, simt spinii”. (Somnul de aur). Aş vrea să precizez totuşi faptul că, vorbind de un model, nu am făcut-o pentru a dizolva personalitatea discursului poetic al lui Nicolae Tudor, ci numai ca factor stilistic coagulant şi stimulator, aşa cum Blaga însuşi semantiza conceptul. Din contră, el a găsit o formă proprie, prin care în cele mai reuşite poezii ale sale, ca Somnul de aur, Þara copilăriei, Ca o monedă romană, Am uitat să chem păsările  sau Printre garoafe şi raze de mirt, expresia elegantă, ingenioasă uneori în sens manierist, capătă substanţa unui dramatism concentrat. Ar trebui ca poetul să-şi asume mai decis acest posibil fond dionisiac, ca şi cealaltă direcţie, melancolic-ironică din remarcabila „parodie” după Marin Sorescu, Dacă nu cer prea mult.

Paul Dugneanu – în „Cronica română” din 4-5 aug. 2001

Vol. „Creanga de măslin” (Editura Arefeană, 2004)

UIMIREA ÎN FAÞA IUBIRII

Splendidul volum „Creanga de măslin”, al cărui autor, poetul neomodernist Nicolae Tudor mă onorează a-l prefaţa, se adaugă altor apariţii editoriale consemnate de critica de specialitate.

Debutase cu o plachetă în 1975 – „Poemele verii” reţi­nută de regretatul Laurenţiu Ulici la rubrica şi în volumul “Prima verba”. După o pauză, pe care a soco­tit-o necesară decantării valorilor, timp în care a colaborat, fără să facă nici un fel de concesii, la prestigioase reviste literare, se hotărăºte, în anul de cumpănă 2000, să-şi pună semnătura pe alte volume de autor.

Cine doreşte să-i cunoască maturizarea artistică, pe această cale autoimpusă, îi poate întâlni semnătura în publicaţii prestigioase precum: „Iaşul literar” (în care debutase în 1969), „Cronica”, „Convorbiri literare”, „România literară”, „Luceafărul” etc. Colaborarea con­tinuă şi în zilele noastre, iar la acestea putem adăuga revistele de cultură „Paradox”, „Altfel”  şi fap­tul că a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România, la secţia de poezie.

După depăşirea perioadei începuturilor, Nicolae Tudor, fiind un adept consecvent al lucrului bine făcut, pentru care, de altfel, are un adevărat cult, dă „undă verde” unui număr de cărţi importante: „Somnul de aur” – poezii (Ed. DU STYLE, 2000); „Iubirea ca salvare de timp” (eseuri, Ed. Arefeană – 2002);  „Vremelnicie şi permanenţă” (eseuri, Ed. Arefeană – 2003).

Mă număr printre persoanele cărora le-a fost încredinţată onoarea şi bucuria de a se pronunţa asupra acestor cărţi, fiecare semnificând un plus de maturizare si responsabilizare a conştiinţei faţă de actul de creaţie, după legile categoriei frumosului. Aceste cărţi au avut parte de cronici literare temeinice în reviste de prestigiu: „Literatorul”, „Caiete critice”.

Cu puţin timp în urmă, cu delicateţea-i, de mulţi confraţi cunoscută, acest scriitor cu har, înzestrat de Cel de Sus, (poet, eseist, critic literar) m-a întrebat dacă pot şi doresc să-i scriu „cuvântul înainte”  la o carte aflată în stadiul de manuscris, pe care tocmai o finalizase.

Fiind întrutotul de acord cu ceea ce mi se solicitase, dânsul mi-a încredinţat manuscrisul sugestiv intitulat „Creanga de măslin”. Instantaneu mi-am pus întrebarea de ce şi-a numit cartea  aşa de frumos şi simbolic. Citind cele încredinţate, am dat peste poezia care avea să dea titlul acestei cărţi, o adevărată bijuterie lirică, dintre cele mai semnificative ale volumului.

O citez pentru starea de farmec, de uimire, pe care o exprimă: „Mi-e sufletu-nsetat ca o fântână, / Din care s-a băut de dorul mumii, / Cu stelele mirate ce se-ngână / În ochiul negru-nlăcrimat al humii…/ Pe ceruri dor, mai surd, căderi de aştri, / Prelungi, neiertătoare şi străine, / Cu fulgerări ca-n ochii tăi albaştri, / Pe care-i dezmierdam pe sub coline… / Un val mă-neacă, altu-i mai rebel, / Cu vorbe-ncrâncenate mă alin – / Speranţa-i, Doamne, doar un porumbel / Ce readuce verde creanga de măslin!…”.

După o viaţă extrem de stresantă, care ne goleşte de energiile divine preexistente-n noi şi care ne face să ne simţim „sufletul golit ca o fântână”, din care „s-a băut de dorul mumii”, respectiv cu acel dor de nimeni şi de nimic alinat, poetului i se pare că nici spaţiul ceresc nu e ferit de răzvrătiri, „fulgerările”  din ochii iubitei având semnificaţii cosmologice. Împăcarea e simbolizată printr-un porumbel care readuce „creanga de măslin”, speranţa reînvierii. Sacrificiul lui Iisus nu înseamnă doar promisiunea reînvierii, ci însăºi realitatea ei.

Predominant pare a fi în noua carte a scriitorului Nicolae Tudor sentimentul iubirii, trăire faţă de care se raportează cu mirare: „S-au scuturat pe iarbă / petalele de meri / şi liliacul iarăşi / ne tulbură simţirea – / Aceleaşi fenomene / încântă omenirea / cu vraja lor divină / de-atâtea primăveri…” („Uimire”). Floarea este deopotrivă simbol al iubirii prin gingăşia şi puritatea semnificată, dar şi expresia bucuriei, pe care o trăieşte fiinţa adorată căreia îi este oferit imaculatul simbol al celui mai curat şi puternic sentiment uman, prin care ne apropiem, spre cunoaştere, elementele firii. Gestul se repetă în fiecare primăvară, de nu se mai ştie de când, dar   nu-şi pierde prospeţimea şi unicitatea.

Un al doilea fapt, demn de remarcat, îl constituie pentru poezia lui Nicolae Tudor, grija circumscrierii spaţiului spiritual şi geografic al inspiraţiei, din care se naşte creaţia sa. Aceasta poartă numele de „tărâmul românesc”, un spaţiu inconfundabil pentru poet. Concură la a ne convinge că are dreptate scriitorul, chiar realitatea acestui spaţiu, la care se adaugă forţa imaginativă a creatorului de frumos de a-l transfigura, proiectându-l până la mit: „Undeva, dincolo de nori, / Unde învaţă ciocârlia cântecul şi dorul, / De cade apoi săgetată, / Există o ţară binecuvântată de Domnul, / În care florile nu se ofilesc, / Iar îndrăgostiţii îşi încearcă iubirea / Şi norocul / În petalele margaretelor…” În acest teritoriu aflat „Undeva, dincolo de margini… / Ară şi seamănă fiii ţării – ţăranii / Bucuroşi de roadele sfinte ale pământului…” („Tărâm românesc”).

Ei, aceşti fii ai ţării, ştiu să murmure „Cântec de leagăn” şi să se bucure dumnezeieşte de dulcea minune, de-un „pui de floare albă”. Tot ei ştiu să trăiască minunata satisfacţie „de a dărui” şi se pătrund, până în adâncul sinelui, de tainicul magnetism conţinut într-un „descântec de fată mare”: „Ram înmugurit, / floare de cais, / Flutura plăpând / poartă-mă în vis / să adorm pribeag, / noaptea-ntre petale / ascultând tiptil / dor de fată-mare”. Şi, ca atmosfera acestor „vechi eresuri” să fie cât mai convingătoare, descântecul se rosteºte odată cu apariţia astrului nopţii: „Dor de fată mare /  Luna când răsare…”.

Convingătoare este şi poezia „Rondelul paradei  ostaşilor”, prin intensitatea la care se percepe sentimentul preţuirii eroismului înaintaşilor, închipuindu-se un dialog între copil şi mamă: „– Uite, mamă, trec ostaşii!.. / S-a sfinţit de cântec strada –  / Se aud puternic paşii, / Ce frumoasă e parada!”. Admiraţiei pline de candoare a copilului, îi răspunde, pe măsură, mama: „– Fiule, ei sunt urmaşii / Celor ce-au luptat cu spada / Când se prinseră vrăjmaşii / Să ne  bântuie ograda. / Uite, mamă, trec ostaşii!…”.

Acest tărâm românesc este evocator de istorie, simbolizată aici, parţial prin „Călăreţul daco-get”, „Dorul pe sub cetini”, „Omul din lună”, „Amintiri”. Nu pot trece fără să citez „Mura dobrogeană”, frumoasa fecioară de la ţărmul mării, tulburătoare şi sugestivă pentru acest străvechi pământ românesc ce a stârnit atâtea patimi: „Doar părul bogat în nuanţe-l adulmecam / şi trupul de amforă dobrogeană, / ce ţinuse cândva vinurile greceşti, / dar şi pe cele ale acestui sfânt pământ / românesc, de la Marea cea Mare… / Eu, ah, numai eu mă-ntrebam / câte rânduri de huni, de gepizi ori avari, / hoarde năprasnice de tătari, / ţi-au desenat cu sânge cruzimea lor / ingenuă, / şi setea infinită de-albastru şi soare, / ţie, care-ai îngenuncheat pe marginea lumii / şi te dărui, tot ingenuă, / dar creolă –  / cui altcuiva decât nisipului / atotştiutor şi cald, / din prima zi a dezmăţului,  / lăsându-te purificată de valurile albe, / ce se zbat neputincioase apoi / la picioarele tale…”.

Ne aflăm permanent într-o „dulce trecere”, cum ar fi zis Lucian Blaga, poetul de care Nicolae Tudor se simte structural atras, adică „sub semnul vremelniciei”, dincolo de care mijeşte geana speranţei: „Zadarnic plopii tremură sub lună, / Şi te alint şi eşti aşa de bună – / Sărmane ciripiri de rândunele, / S-or scutura în vară şi nopţile cu stele… / Dar mâine vino, încă-i primăvară, / Şi eu tresar când trenul intră-n gară. / Va fi iar lună nouă sub arini – / Nu-i dorul adevăr? De ce suspini?!…”.

Argumentele de mai sus şi ceea ce a înfăptuit în domeniul creaţiei literare îmi dau convingerea că Nicolae Tudor aparţine nu numai cronologic acelui „Al doilea val”, atât de inspirat definit de criticul Paul Dugneanu, adică generaţiei de poeţi de după aceea a formidabilului Nichita Stănescu.

Aş încheia cu acest fermecător „Narcis”, care îşi şopteşte discret ruga, ca şi Nicolae Tudor în oglindirea apelor cristaline ale poeziei: „Doamne, dă-mi oglinda lunii, / Să-mi aleg în taină chipul, / Risipind în vânt nisipul / Aş zbura precum lăstunii. / Doamne, dă-mi oglinda lunii…”.

Geo Călugăru

UN EXPONENT AL CELUI DE-AL DOILEA VAL

Profesorul Nicolae Tudor este autorul volumelor de poezie Poemele verii (1975), Somnul de aur (2000), Creanga de măslin (2004) şi a două volume de critică literară şi eseuri, Iubirea ca salvare de timp (2002) şi Vremelnicie şi permanenţă (2003). El se înscrie în promoţia anilor ’70, pe care am numit-o într-o carte consacrată momentului respectiv generaţia Hiperyon – al doilea val, din care fac parte poeţi ca Marius Robescu, Dan Laurenţiu, Vigil Mazilescu, Dumitru M. Ion, Gheorghe Istrate etc. În legătură cu poezia sa, criticii au remarcat factura erotică, sensibilitatea naturistă şi scriitura calofilă din Poemele verii, sau, pe lângă aceste coordonate, oscilarea graţioasă între real şi imaginar (ca şi dramatismul concentrat) din Somnul de aur. Al treilea volum de versuri al lui Nicolae Tudor continuă tematic şi stilistic, într-un mod remarcabil, poetica anterioară. Nu însă fără nuanţe şi ipostaze noi şi chiar cu o extindere a repertoriului de teme şi motive. În această ultimă categorie aş include vitalismul estetic şi o atitudine „argheziană”, de prezenţă/absenţă a divinităţii. Un astfel de frumos poem, semnificativ pentru poziţia eului liric, de chemare şi reproş adresate dumnezeirii, este Rugă: „Doamne, tu nu mai faci minuni,/ Şi sfinţii tăi au pribegit speriaţi în pustie,/ Să creştinească ciclopi, ori meduze/ În vâltoarea amară a mărilor.../ Eu am rămas acelaşi, să cânt în cuplete/ Fărâme de suflet şi curcubeie topite/ În cenuşiul zărilor// Doamne, tu nu mai faci minuni,/ Şi sfinţii tăi au coborât prea repede/ Din icoane,/ Roşi de vopseaua chinurilor/ Şi de foame…” Tot în siajul psalmilor arghezieni prin ton, atmosferă, limbaj, dar cu un conţinut emoţional şi kenotic propriu, se înscrie şi revelatoarea poezie, ce a dat şi titlul volumului, Creanga de măslin. Interesant este că tema religioasă o întâlneşte pe cea erotică, numitorul lor comun fiind trecutul şi absenţa, vii rămânând însă speranţele şi aspiraţia, sau chiar posibila lor împlinire, simbolizate de biblicul porumbel cu creanga de măslin: „Mi-e sufletul-nsetat ca o fântână,/ Din care s-a băut de dorul mumii,/ Cu stelele mirate ce se-ngână/ În ochiul negru-nlăcrimat al humii (…)/ Un val mă-neacă, altu-i mai rebel,/ Cu vorbe-ncrâncenate mă alin–/ Speranţa-i, Doamne, doar un porumbel/ Ce readuce verde creanga de măslin!…”.

În absenţa, totuşi, vreunui răspuns sau „semn” palpabil al sacrului care, în sine, nu este pus la îndoială, aşa cum nu de puţine ori o face vocea poetică a lui Arghezi, memoria afectivă va exercita o funcţie compensatoare şi recuperatoare; evocarea unor momente ale vârstei copilăriei însă nu sub forma unor secvenţe evenimenţiale, ci oarecum proustian prin atmosfera, prin parfumul, prin culoarea emoţională a unor clipe: „Mă prind bucurii,/ Amintiri, clipe odată savurate/ Mă dor,/ Îmi sfârtecă trupul/ Şi visul.// Mă dor bucurii, amintiri,/ Din suspinul crengilor în floare…” Dar adevărata „vârstă” şi matrice – aş spune în accepţie blagiană, stilistică a termenilor – a eului poetic, este aceea atât de inspirat numită în titlul unei poezii, a chemărilor crepusculare. Această sintagmă, având câmpul său de semnificaţii, corespunde, într-un mod,– şi pentru că tot am amintit de un model tutelar, Lucian Blaga – anotimpului nu doar fizic, ci şi psihosufletesc din „Vara Sfântului Mihai”; aceeaşi târzie şi luminos melancolică jubilaţie erotică, redescoperită, cum foarte bine a observat Geo Călugăru în prefaţa volumului, într-o stare de plăcută mirare: „Mâini împreunate, semn de rugăciune,/ Albele fecioare cad spre soare-apune// Ruga lor în vară, sub mesteceni trişti,/ Greu împătimită curge pe mirişti// Adormirea sacră şi izvorul lunii/ Rece ca şi zarea, când se duc lăstunii,// E logodna veche dintre dor şi floare –/ Tu, în crucea verii, suferind de soare,/ Ai găsit salvarea într-un vals-minune.// Albele fecioare râd spre soare-apune…”

Demne de semnalat sunt însă şi alte modalităţi de percepţie şi abordare a erosului, mai puţin previzibile, ţinând cont de evoluţia de până acum a poetului, ca, de pildă, cel livresc –călinescian. În terminologia actuală, am vorbi de un proces explicit de intertextualitate: „Tu ai în cosiţe aroma fânului,/ şi ochii verzi,/ cum e adâncul rece al/ apelor de munte,/ îmi aminteşti de galica Manon/ când mă dezmierzi.” Sau o trăire mai intensă, depăşind sensibilitatea reţinută şi atitudinea estetizantă caracteristice în general poetului, repede totuşi temperată şi echilibrată de o notă ironică: „Mai păstraţi în zâmbet amăgirea binelui/ şi-n poşeta de lac artificial/ arsenalul patimii… mărturisirii?…”. Rămânând în acelaşi registru, poetul eminescianizează uneori, cu mai mult sau mai puţin succes, ca în Rugă rândunelelor, o „variantă” de Povestea teiului, sau îşi pune la butonieră floarea uşor fanată cu farmecul parfumului de altădată al neosimblismului. Versuri ca acestea trimit la atmosfera „fin de siècle”, cu impulsurile, reveriile, nostalgiile ei bemolate: „Suav parfum mă cheamă în surdină/ au înflorit salcâmii în grădină”.

Şi în poezia Trecere, nucleul coagulant al textului îl formează modulaţiile unei stări ambigui în care se amestecă nostalgia, visarea, atracţia unui orizont nedefinit pentru care a fost găsit cuvântul adecvat, dorul, însă vocea poetică este mai amplă, mai plin şi, deopotrivă, mai spiritualizat orchestrată. Eul liric respiră aerul tare al unui spaţiu presimţit metafizic, al visului promis sau, poate, mai degrabă spre necunoscuta „mare trecere” blagiană. Sunt vădit, de asemenea, benefice influenţe, ori incidenţe ale tradiţionalismului interbelic, ale tezaurului de motive şi ale imaginarului folcloric distilat de percepţia culturală: „Eu voi pleca în ţară unde Dor/ coboară noaptea în veşmânt de zână,/ şi dă drumeţilor să bea din mână/ uitarea preparată-ntr-un ulcior,/ de se-nfioară aprig chipul din fântână…” Pe aceleaşi coordonate, sau într-o paradigmă asemănătoare, se înscriu Dor pribeag, Drumeţie, Tărâm românesc şi fastuosul poem scitic Mura dobrogeană.

 Este limpede că autorul începe, deşi încă reticent, să construiască şi un tip de discurs nou, chiar şi în cadrul temei erotice, nu în întregime rupt de celălalt, dar în mod evident diferit, cu o geografie şi un decor simbolic fixându-şi reperele în istoria, metafizica, imaginarul folcloric şi cultural românesc. Voi cita din ultimul text: „Eu, ah! Numai eu prăvăleam stânci,/ şi provocam izvoarele dorului,/ ce-mi atenuau simţurile/ în cele şapte puncte cardinale// Doar părul bogat în nuanţe-l adulmecam/ şi trupul de amforă dobrogeană,/ ce ţinuse cândva vinurile greceşti,/ dar şi pe cele ale acestui sfânt pământ/ românesc, de la Marea cea Mare…”

Ar fi de dorit ca Nicolae Tudor să dezvolte într-un volum ulterior şi acest atât de promiţător, substanţial topos poetic şi totodată să lase mai multă libertate imaginaţiei şi formelor poetice…

Paul Dugneanu –„Literatorul” nr. 7 (13)-2004

Un valoros descendent al generaţiei Nichita Stănescu

„Mi-e sufletu-nsetat ca o fântână, / Din care s-a băut de dorul mumii, / Cu stelele mirate ce se-ngână, / În ochiul negru-nlăcrimat al humii… / Pe ceruri dor, mai surd, căderi de aştri, / Prelungi, neiertătoare şi străine, / Cu fulgerări ca-n ochii tăi albaştri, / Pe care-i dezmierdam pe sub coline… / Un val mă-neacă, altu-i mai rebel, / Cu vorbe-ncrâncenate mă alin / Speranţa-i, Doamne, doar un porumbel / Ce readuce verde creanga de măslin!…” Astfel sună poezia ce dă titlul volumului Creanga de măslin, autor Nicolae Tudor, apărut la Editura Arefeană, 2004. Aceasta se adaugă altor apariţii editoriale (Poemele verii, Somnul de aur – ambele de poezii; Iubirea ca salvare de timp şi Vremelnicie şi permanenţă – eseuri), semnate de poetul neomodernist Nicolae Tudor, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al cenaclului literar „Perpessicius”.

În universul poeziei sale ne simţim permanent într-o „dulce trecere”, cum ar fi zis Lucian Blaga, poetul de care Nicolae Tudor se simte structural atras, adică „sub semnul vremelniciei”, dincolo de care mijeşte geana speranţei: „Zadarnic plopii tremură sub lună, / Şi te alint şi eşti aşa de bună- / Sărmane ciripiri de rândunele, / S-or scutura în vară şi nopţile cu stele… / Dar mâine vino, încă-i primăvară, / Şi eu tresar când trenul intră-n gară, / Va fi iar lună nouă sub arini- / Nu-i dorul adevăr? De ce suspini?!” Argumentele aduse, ca şi ceea ce a înfăptuit în domeniul creaţiei literare, îmi dau convingerea că Nicolae Tudor aparţine, nu numai cronologic ci şi structural, generaţiei de poeţi din al doilea val de după formidabilul Nichita Stănescu, adică „generaţia Hyperion” (P. Dugneanu)

Geo Călugăru – „Poliţia Română”, iulie 2004)

Dimineaţa pe răcoare

Dacă Nicolae Tudor flutură o Creangă de măslin (Editura Arefeană, Bucureşti, 2004), intenţia nu este aceea de a semnala un ceva imprevizibil. Mai degrabă, gestul primeşte semnificaţia unei confirmări a zborului deasupra unor cuiburi lirice…

De data aceasta, însă, poetul îşi delimitează mult mai hotărât teritoriul poetic, abandonând multe din popasurile simboliste care îi erau atât de dragi. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă o ceartă cu idolii săi de totdeauna: Eminescu, Macedonski, D. Anghel şi Şt. O. Iosif. Doar că acum preferinţa pentru romantismul rustic, edulcorat şi lilial devine manifestă. Exorcizate sunt tentaţiile citadine şi divulgate fără înconjur apetiturile erotice: „Văile dorului ard iarăşi sub lună, / Pasărea Phoenix cântă nebună”. De fapt, la faculté maîtresse a noilor versuri este incantaţia campestră, idila şi balada bucolică. Pentru un vechi locuitor al urbei lui Bucur, opţiunea obstinat agrestă ar putea părea cel puţin deconcertantă, dacă nu ar fi însoţită de o sinceritate autentică.

În pofida faptului că „Ţărâna soarbe lacom taina firii”, apetenţa pentru vaporos şi diafan rămâne irepresibilă. Şi cine ar rezista acestei porniri, când „cirezile norilor se duc lăptoase”, iar „Stele şi-au aprins candelabre / În gutuiul nostru”? Pentru întregirea peisajului îşi face apariţia şi fecioara lui Petică: „Tu ai culoarea florilor de măr / Adunată în obraji de madonă”. De altfel, lui Nicolae Tudor i-a plăcut dintotdeauna să-şi înstrune lira spre lauda hymenului: „Floare de crin, / Îmbată-mi visele, / Redă-mi narcisele, / Floare-destin”.

De menţionat şi ralierea plachetei la moda narcisiacă a înfăţişării versurilor însoţite de receptarea lor critică. În felul acesta, delectarea noastră este ghidată patern de la alfa la omega – în termenii lui Barthes, lecturii de plăcere nu i se permite să devină o lectură de desfătare. Un NU hotărât poeticii democratice.

Narcis Nicolau – „Literatorul” nr. 11-12 (17-18) – 2004